I-am cerut timpului, timp.
L-am lăsat să mă caute.
L-am lăsat să mă descopere.
I-am dat timpului timp să mă cunoască.
I-am povestit cât de mult
În trecut, mi-am dorit să-l prind,
La un pahar de vorbă și
Să-l rog, pe el, pe Timp, să-mi dea din el, puțin.
I-am spus că uneori mi-a fost rece
Și de cele mai multe ori cald.
Că singură ca și el am așteptat
Să-mi deschidă cineva o poartă spre neant.
În nimicul nimicului
Să caut curbura Pământului.
Să-mi spună Timpul, singurul ce ar putea să știe,
Cuvântul magic ce azi ne stă drept mărturie, că suntem.
Că tu, Timpule,
Uneori ierți și de cele mai multe ori, nu
Că deși bun, tu ne furi.
Ne lași dezbrăcați de trecut și ne duci rătăciți spre viitor.
Te-am oprit Timpule
Pentru că-mi este dor să-ți pot vorbi
Și să te întreb unde ne porți grăbiți
Spre viitor?
Te-am oprit prețiosule Timp,
Să te rog să ne aduci aminte de bunici.
Să ne aduci aminte, că fără ei
Am fi săraci, pierduți și rătăciți.
Aveam atâtea să te întreb!
Însă, acum că te am, m-am pierdut.
Aș vrea să-mi dai bunicii înapoi
Că sunt ai mei și eu a lor.
Paharul a fost puțin cam mic,
Deși te-am păcălit destul și am putut să spun ce m-a durut.
Am să te rog să-ți mai dai timp din când în când,
Să stai să povestim, să nu uităm de noi.
Și…
Nu vreau să pleci din nou grăbit
Fără să-ți spun că deși strict și dur
M-ai făcut să fiu ce sunt acum.
Și-ți mulțumesc frumos, bătrâne Timp!
(*de azi, din obsesia pentru timp…)
No Comments