Fac parte din generația care, de-a lungul vieții a avut privilegiul de a avea ani liniștiți în pace și libertate.
Vreau să cred că tot ce am avut, am folosit așa cum a trebuit, că fiecare oportunitate de a crea povești unice a fost folosită.
Deseori, mică fiind, bunicul meu îmi povestea din perioada în care a fost în război. Nu înțelegeam prea mult, poveștile erau mereu aceleași însă cu trecerea timpului înțelegeam sensul pentru care, el, bunul meu bun, mi le povestea.
Nu este obligatoriu să trăiești ca să înțelegi! Viața, uneori poate să fie ferită de pericole doar dacă ești atent la evenimente și dacă cumva conștientizezi lucrurile.
În fond, fiecare face așa cum simte, totul este un risc, însă riscul trebuie să nu fie impus ci constientizat.
Nu vreau să mă îndepărtez de la poveste pentru că mi se pare că este un subiect pe care îl tot experimentăm de aproape doi ani. Libertatea care cumva ne-a fost impusă din motive sanitare … ne-a făcut să ne fie greu, să revenim la viața de dinainte.
La fel de greu ca atunci când nu înțelegeam faptul că a ne întâlni unii cu ceilalți este un pericol pentru noi și cei dragi nouă. Am sedimentat acest eveniment trăind prin învățare și acceptare și am reușit să ne clădim fiecare dintre noi “bula de oxigen” necesară și suficientă pentru a merge mai departe, căci, consider că drumul, indiferent de natura lui, nu este decât înainte!
Revin la poveștile despre război spuse de bunul în serile lungi de iarnă, lângă soba caldă, bucurându-ne că suntem bine, sănătoși și împreună. Bunul ne povestea iar eu ascultăm fiecare cuvânt și cu ochii închiși încercam să-mi fac secvențe ca într-un film. Flămânzi, murdari și speriați executau ordinele pe care le primeau cu atenție sporită la fiecare indicație pentru că în caz contrar, șansa de a greși nu se mai repeta.
Obosiți de drumurile pe care le parcurgeau pentru a pune în practică planurile de apărare și atac îi consumau ca pe niște lumânări arse în biserică. Dorul de sărăcia de acasă era atât de dulce! Atunci știa bunicul meu cât de bogat era, în sărăcia lor de familie numeroasă, 12 copii și 2 adulți, plus ucenicii pe care străbunicul îi avea la lucru!
Bucuria vieții constă de cele mai multe ori nu în ce bunătăți pui pe masă, nu în ce casă măreață locuiești, ci, despre cum familia îți este aproape, pentru că ea este tot ce contează.
Un episod povestit de el pe care mi-l amintesc, este legat de Crimea, Peninsula Crimea, Ucraina, din perioada celui de-al doilea război mondial, (cea din războiul bunicului, este cum a trecut granița, nu călare și pe jos, pe lângă cai, căci erau obosiți).
Am să descriu exact așa cum mi-a lăsat scris:
“Era în anul 1939, din nefericire, acest an a adus pentru mine și mai multe întristări. Am fost chemat cu ordin de concentrare la regimentul 2 Călărași – Caracal. M-am prezentat și am fost trimis pe zona Banat. În satele unde stăteam erau foarte mulți nemți și gradul lor de civilizație a făcut ca noi sa ne simțim bine. Personal m-am simțit privilegiat pentru că printre acești ostași veniți să lupte erau, înainte de toate, oameni iubitori de muzică care aveau diverse instrumente muzicale pe care seara le exploatam pentru starea de bine. Am stat aici aproape un an.
Însă timpul se scurgea și de acum se auzea, auzeam și noi de la ofițerii nostrii discuții despre un eventual război. Germania nazistă sub conducerea lui Hitler dornic de expansiune, începuse acțiunile de ocupare a Belgiei, Olandei și apoi a Franței. Era anul 1940 când s-a dat ordin să fim îmbarcați pentru a pleca în Moldova. În primăvara acestui an am ajuns în Suceava, respectiv în târgul Burdujeni, acolo am fost cazați la săteni. În același an a avut loc și cedarea Basarabiei, nu-mi amintesc bine ziua. Noi am rămas în Moldova până în anul 1941 când s-a declanșat războiul. Familia la care am locuit în această perioadă avea radio. În ziua de 22 iunie 1941 am auzit ordinul Mareșalului Antonescu: “Ostași, treceți Prutul!”
Chiar în acea zi am plecat în război!
Primii care au pornit la atac au fost vânătorii de munte. După ei, am urmat noi, cavaleria. Am trecut prin pădurea Dumbrava Roșie. Acolo am început să ne dăm seama de ororile războiului. Vedeam cum din pădure și din lanurile de grâu care erau în copt, brancardierii aduceau pe tărgi, morți și răniți.
Ne pregăteam să traversăm Nistru.
În luna februarie a anului 1942 am întrat în Peninsula Crimea care fusese deja eliberată de armata germană. Aici am mers și am staționat timp de 2 luni în orășelul Cara.
În data de 7 spre 8 mai, armata rusă ne-a debarcat în portul Feodosia. În noaptea dinspre 9 spre 10 mai am pornit atac pentru respingerea rușilor. Deși erau foarte bine pregătiți din punct de vedere militari, armatele germane au venit cu avioanele de bombardament “Stuka” anihilându-i complet pe ruși și au luat cca 100.000 de prizonieri. În urma bombardamentul au fost mii de morți și răniți. Am primit ordin să facem un șanț de aproximativ 100 m lungime unde am îngropat toți morții.”
Acum, pentru că am recitit puțin din ce mi-a lăsat scris, am impresia că a fost ieri, cuvintele au curs prin ochii mei și glasul lui parcă îmi răsună în urechi. Doar că știu povestea pe care nu am trait-o și mi se face pielea de găină…
Mărturiile acestea le-am avut ca pe niște povești, pentru mine așa erau, pentru el, mereu o rană deschisă și cu toate acestea nu mi-a refuzat niciodată dorința de a-mi povesti.
Mulțumesc frumos, bunule!
Revin la evenimentele contemporane și trec în revistă evenimente pe care cumva le-am trecut prin fața ochilor mei, da, le-am trăit:
• Accidentul nuclear de la Cernobyl, Pripyat, aprilie 1986. Eveniment ce avea să vină cu multe pierderi de vieți și cu o schimbare radicală a vieții. Natura avea să fie contaminată radioactiv și acest lucru “strica” totul: aerul, pământul, calitatea vieții. Eram mică dar înțelegeam că viața avea să se schimbe. Soarele era nociv, picăturile de ploaie de asemenea…. La școală primeam pastile cu conținut de iod și eram informați de ce s-a întâmplat. Efectele negative au apărut imediat, norul nociv era purtat peste tot și astfel cu toții deveneam parte din această greșeală nucleară…
• Trei ani mai tarziu, Revoluția Română din anul 1989, eveniment care a condus la sfârșitul regimului comunist din România. Aici nu eram chiar străină de cele întâmplate și înțelegeam mult mai bine, mai ales ca bunicul meu era ascultător fidel al posturilor de radio care criticau sistemul din acele vremuri, Europa Libera și Vocea Americii. Ascultăm, însă nu aveam voie să desconspir acest “secret”. Era un “secret” știut de toată lumea pentru că toată lumea făcea acest lucru. Poporul nu era liber și trăia în sărăcie.
Și cam astea sunt evenimentele urâte pe care existența mea le-a avut până în anul 2020 când istoria a început să se repete, cu alți istorici, evident.
Cu puțin peste un deceniu avea să fie ceva similar, cu ce s-a declansat la nivel mondial în anul 2020, gripa spaniolă de la 1918.
Ce am trăit au fost evenimente conștientizând că vom fi parte din istorie, că liniștea aceea pe care credeam că ne este cuvenită, avea să se termine. Teama ne-a cuprins, neștiind ce se întamplă. În acele luni în care totul a fost blocat, orașul era paralizat. Străzile care altădată erau pline de mașini, au rămas libere, trotuarele erau pustii, la fel parcurile care altădată erau îmbrăcate de glasul cristalin al copiilor. Totul era cuprins de tăcere!
Personal, nu voi uita acea perioadă. Am învățat totuși să prețuiesc mai mult clipa prezentă, pentru că în fond doar pe ea o am.
Rupți de cotidian, prieteni și de familie aveam să intrăm, fără să ne dăm seama, într-un proces de transformare.
Azi, la aproape doi ani de la începutul pandemiei, ne-am mai liniștit însă spațiile acelea hrănite cu teamă și necunoaștere au lăsat urme în fiecare dintre noi.
Probabil că nimic nu vine la întâmplare și cu siguranță din tot acest rău, fiecare a rămas și cu ceva bun. Poate că în felul acesta am învățat să fim mai atenți la noi, la nevoile noastre, la nevoile celor dragi nouă..
Am învaț să prețuim libertatea de a ne simți liberi și am început să fim mai activi și sunt sigură că mulți au început să practice anumite sporturi sau să citească mai mult, să fie mai aproape de sine.
Azi, la granița, atât de aproape de noi se întâmplă un război pe care îl cunosc doar din povești, cărțile de istorie de la școală și filme. Știu că un război nu aduce nimic bun, niciodată!
Libertatea ne poate fi furată. Suntem o generație care nu a fost educată să sacrifice nimic pentru că nu a fost nevoie și pentru că părinții noștri au vrut ca noi să avem mai mult decât au avut ei.
Acum, dacă mă gândesc mai mult, nu știu dacă suntem fix așa cum trebuie să fim….probabil că și în timp de pace trebuie să fim educați de cum este în vreme de război. Acest lucru lipsă, ne costă vieți, viețile celor foarte tineri care poate nu au pe bunicii lor să le povestească despre război…
Azi, cărțile de istorie se scriu sub ochii noștri.
Libertatea și bucuria de a putea să mergi liber pe stradă dar mai ales în siguranță a devenit pentru vecinii noștri o amintire.
Să prețuim clipa prezentă!
Să apreciem că putem să ridicăm ochii spre cer și el să ne fie curat și senin. Să apreciem că suntem o țară ocrotită de Dumnezeu.
Bucuria aceasta a libertății cred că o simțim doar atunci când o pierdem.
Cred că un exercițiu de “cum ar fi dacă nu ar fi”, nu ne-ar strica niciodată!
Fie ca lucrurile să se liniștească, poate, cumva, printr-o minune!
Fie ca liniștea și pacea să se așeze acolo unde ura a pus stăpânire!
Să fim bine! 🙏
No Comments