Adaptare dupa E.B. White Regie și scenariu ARINA VRABIE
“Copiii reprezintă un public aparte și dau dovadă de o sinceritate ieșită din comun. Ei nu se vor sfii să își arate nemulțumirea atunci când ceea ce văd pe scenă nu îi convinge, însă odată captată atenția lor, devin cei mai loiali și implicați spectatori. Sper ca povestea să aibă un impact puternic asupra lor și să le sugereze ce lucruri magice se pot isca dintr-o prietenie adevărată.” (Arina Vrabie).
Pe Arina am cunoscut-o la un curs pe care l-am frecventat la începutul acestui an. Cum nimic nu este întâmplător, drumurile noastre s-au reîntâlnit ieri seară, la premiera spectacol în calitate de regizor și scenarist. O piesă despre sinceritate și prietenie loială pentru copii dar și pentru adulții care încă mai poartă în suflet urme ale copilăriei. “Pânza lui Charlotte” este o adaptare după cartea pentru copii scrisă de E.B. White în anul 1952 .
Vă invit să o cunoșteți pe Arina!
Rocsana: Cine este Arina Vrabie?
Arina: Arina Vrabie este o fată simplă care iubește viața și arta și care face tot posibilul să le împletească, încercând să emane în jur bucuria din interiorul ei.
Rocsana: UNATC, teatru, actorie, păpuși/marionete. De ce ai ales aceasta specializare?
Arina: Latura mea artistică a ieșit la suprafață încă din copilărie. La vârsta de șase ani am început să cânt într-o orchestră de muzică populară, apoi am cochetat cu dansul, pictura și tot ce îmi dădea șansa să mă exprim artistic. Revelația a avut loc în liceu când m-am întâlnit cu teatrul și am realizat că nu sunt nevoită să aleg. Găsisem în sfârșit domeniul în care toate sferele artei se împletesc căci într-un spectacol se regăsesc atât actoria, cât si muzica saucreațiile plastice. Despre păpuși nu știam prea multe, însă am avut încredere în profesorul meu de actorie de la Palatul Copiilor din Iași care m-a îndrumat spre această specializare. Așadar, am început facultatea în cadrul Universității Naționale de Arte “George Enescu” unde am fost introdusă în lumea magică a teatrului de animație de care m-am îndrăgostit iremediabil. După absolvire, am simțit nevoia de a-mi lărgi orizonturile, așa că am ales să continui studiile la UNATC, București. Dacă până atunci aprofundasem teatrul din perspectiva actorului mânuitor, la acest master am fost pusă în postura de regizor. Pentru examenul de disertație am avut de creat și regizat un spectacol și așa s-a născut primul meu proiect de suflet de până acum, “Pânza lui Charlotte”.
Rocsana: Știu că te implici în realizarea păpușile pentru fiecare spectacol. Ce materiale folosești și care este criteriul după care le construiești?
Arina: Pentru “Pânza lui Charlotte” am primit îndrumare și ajutor din partea dl. Profesor Decebal Marin căci am avut nevoie de păpuși de o complexitate ce îmi depășeau cunoștințele. Pentru fiecare păpușă se folosesc multiple materiale precum burete, lemn și polistiren, ținând cont de proprietățile fiecăruia dintre ele. Totul începe printr-o schiță care conturează personajul în funcție de rolul și temperamentul său, precum și tipul de mișcare pe care ni-l dorim să îl dețină. Se construiesc apoi segmentele păpușii și se unesc prin articulațiă diferite pentru fiecare păpușă. La final se adaugă detaliile care oferă și mai multă expresivitate și personajul e gata de a urca pe scenă.
Rocsana: Dacă păpușile tale ar avea viață cum crezi că te-ar percepe? Crezi că ai putea să te numești Gepetto?
Arina: Dacă păpușile ar prinde viață, cred că ne-ar mulțumi pentru grija și importanța pe care le-o oferim, însă ar fi și foarte încăpățânate. Păpușile te surprind constant, sunt zile în care te ascultă și te urmează și zile în care obosesc și cedează. Spre exemplu, una dintre păpuși a rămas fără cap și fără un picior cu o zi înaintea spectacolului. Cu toate acestea, le mulțumesc mereu că îmi arată unde am greșit cât încă am timp să rezolv problema și nu ne dezamăgesc niciodată când știu că publicul e cu ochii pe ele. Mă atașez profund de fiecare păpușă, însă actorii mânuitori sunt cei care le dau viață pe scenă, așa că rolul de Gepetto se împarte între mine și ei.
Rocsana: “Pânza lui Charlotte” este lucrarea ta de disertație. Ce te-a determinat să faci adaptare după această piesă?
Arina: “Pânza lui Charlotte” este cartea mea preferată din copilărie. Îmi amintesc citind și recitind povestea, fiind fascinată de ea. Când a venit momentul să aleg tema spectacolului de disertație, am trecut prin câteva luni de căutare în care am citit zeci de texte sperând să găsesc soluția salvatoare, dar fără succes. Într-o vizită acasă, am descoperit în bibliotecă “Pânza lui Charlotte”, prafuită și ascunsă în spatele rafturilor. Am citit-o pe nerăsuflate, înțelegând acum mai multe substraturi decât în copilărie și am redescoperit o poveste profundă și sensibilă cu personaje pe care deja le vizualizam transpuse în teatrul de animație. Atunci s-a produs declicul, m-am ocupat de dramatizare și m-am convins că nu există variantă mai bună, convingere care s-a intensificat odată cu obținerea rezultatului final.
Rocsana: Am avut ocazia, joi seara (30.06.2022), să fiu spectator la prima ta piesă, regia și scenariu, piesă ce reprezintă totodată și lucrarea ta de disertație. În cât timp ai reușit să așezi spectacolul și câte ore de repetiție se află în spatele acestei povești?
Arina: Munca pentru acest spectacol a început în urmă cu cinci luni. De primele trei luni a fost nevoie pentru a realiza păpușile, a pune la punct scenariul și a colabora cu scenografa care s-a ocupat de decor și compozitorul care a creat muzica. Următoarele două luni au constat în munca de echipă în care m-am întâlnit cu actorii aproape zilnic pentru a construi spectacolul. Cu toate acestea, sunt sigură că timpul de lucru s-ar fi lungit și mai mult dacă nu exista data limită impusă de examen. Numărul de ore petrecut împreună nu l-aș putea calcula, însă cu siguranță e de ordinul zecilor. Actorii au contribuit fiecare cu creativitatea și puterea lor creatoare și le mulțumesc profund pe această cale pentru răbdarea și perseverența de care au dat dovadă.
Rocsana: După ce ai văzut permiera spectacolului din această seară, care a fost percepția ta, a ieșit așa cum ți l-ai imaginat? Interpretarea a fost la nivelul așteptărilor tale?
Arina: Premiera spectacolului a fost o experiență ce mi-a depășit așteptările și mi-a oferit o puternică satisfacție provocată de reacția publicului atât din timpul reprezentației, cât și după. Îmi sălta inima cu fiecare hohot de râs, chiar și în fragmente în care noi nu găsisem până atunci comicul. În ceea ce privește prestația actorilor, nu am decât cuvinte de laudă și de mândrie. Deși m-am implicat intens în realizarea spectacolului, acesta este doar în mâinile actorilor în timpul reprezentației. Pentru asta îi felicit din tot sufletul și am de acum siguranța că spectacolul e pe mâini bune.
Rocsana: Care este sentimentul care te încearcă acum după 5 ani de studii în care rezultatul muncii s-a conturat frumos într-o piesă a cărei regie și scenariu este semnat de tine?
Arina: În momentul de față simt un tip de bucurie pe care nu l-am mai simțit până acum. Mi-a rămas în minte sunetul aplauzelor de la final, iar de atunci simt că plutesc. Realizarea acestui spectacol a fost experiența cea mai dificilă de până acum, dar și cea care oferă cele mai frumoase recompense. Mă așteptam să existe un soi de tristețe al finalizării celor doi ani de studiu, însă tristețea nu a apărut deoarece nu este vorba de un final, ci de un început. Mă simt mult mai încrezătoare în forțele proprii și nerăbdătoare de a afla ce urmează în continuare.
Rocsana: Care sunt planurile de viitor și ce personaje urmează să prindă viață prin tine?
Arina: În momentul de față nu mă pot gândi la proiecte viitoare. Sunt încă acaparată de povestea “Pânzei” care abia a început. De abia aștept să lucrez la un alt spectacol, dar până atunci trebuie să mă asigur de traiul celui proaspăt realizat. Un spectacol nu rămâne în sala de repetiții, ci te urmărește și preocupă pretutindeni, așa că mintea mea este încă “împânzită” de personajele care au prins viață seara trecută.
Rocsana: Te-ai gândit să promovezi aceast spectacol?
Arina: Da, următorul pas este promovarea spectacolului. Ne-am propus să îl facem cunoscut la cât mai mult public, atât câte este posibil. Publicul țintă sunt copiii, așa că urmează să ne ocupăm de atragerea lor la spectacol deoarece vor vedea o poveste pe înțelesul lor, de pe urma căreia vor rămâne cu învățături despre prietenie și loialitate. În luna august avem ocazia să prezentăm spectacolul în Praga pentru o comunitate de români, ceea ce ne oferă o imensă bucurie.
Rocsana: Ce impact crezi că ar avea această poveste asupra copiilor?
Arina: Spectacolul a fost creat în limbajul înțeles de copii, aceștia fiind atrași în mod natural de povești fantastice ce nu țin cont de legile adulților. Copiii reprezintă un public aparte și dau dovadă de o sinceritate ieșită din comun. Ei nu se vor sfii să își arate nemulțumirea atunci când ceea ce văd pe scenă nu îi convinge, însă odată captată atenția lor, devin cei mai loiali și implicați spectatori. Sper ca povestea să aibă un impact puternic asupra lor și să le sugereze ce lucruri magice se pot isca dintr-o prietenie adevărată.
Rocsana: Îți imaginezi o sală plină de copii care chicotesc la spectacolele tale și devin fani ai păpușilor cărora le dai viață?
Arina: O sală plină de copii entuziasmați sunt țelul spre care țintim și motivul pentru care facem toate eforturile. Energia unei săli pline de copii este incomensurabilă și de abia aștept să o primim.
Quick quiz:
Momentul preferat al zilei: este dimineața, sorbind cafeaua și ascultând păsărelele.
Cărțile preferate: “… Să ucizi o pasăre cântătoare”, “Doamna Pylinska și secretul lui Chopin” și, bineînțeles, “Pânza lui Charlotte“.
Mâncarea preferată: de dovlecelul și spanac.
Film sau teatru? Categoric teatru.
Motto-ul tau preferat: “You will get there. But now you are here. And here is wonderful.”
Succes în promovarea spectacolului și te aștept cu noutăți.
Mulțumesc frumos, Arina pentru timpul acordat.
No Comments