Locul acesta! Locul acesta unde vin să-mi reîncarc bateriile și înainte de toate sufletul este totul pentru mine! Nu-mi pot imagina cum ar fi dacă, prind absurd, gândindu-mă, l-aş pierde! “Locul acesta” este acasă și este cu adevărat parte din mine pentru că aici am făcut primii pași care m-au condus spre ceea sunt astăzi. Locul unde am crescut, unde fiecare lucru nou devenea o curiozitate, unde fiecare “nu” ascunde în spate ceva care mă făcea să știu mai mult. Azi, sunt din nou aici, acasă.
Mă bucur că timpul liber îl petrec la părinți! Este o dublă bucurie: pentru părinți că le deschidem, (eu și fratele meu), poarta și pentru noi că mai avem la cine să venim.
Mi-am amintit de bunica care mereu, în ultimii ani din viață, ne spunea ori de câte ori avea ocazia, că “bătrânețea este grea”. Nu o înțelegeam însă încercam să mă pun în pielea ei dar nu reușeam, motiv pentru care îi spuneam că nu prea o cred. În mintea mea de copil, ideal era să fiu ca ei, ca bunicii mei. Vedeam la ei ceva în care viața nu mi se părea că le e plictisitoare. Mereu ocupați dar și cu grijă de sine și înainte de toate cu grija de a se informa, aveau un program riguros. O oră din zi era dedicată studiului, nu exista nicio zi fără să citească din multele cărți pe care le tot împrumuta bunicul, de pe la cunoştințe dacă nu găsea să le cumpere și din care îi citea și ei, bunicii. Citea cu atâta pasiune, atât de clar și cu o dicție impecabilă. El, un om simplu venit dintr-o famile cu 12 copii, greu i-a fost dar nu imposibil! Un exemplu valabil și azi! Dar acestea sunt alte amintiri pe care le voi scrie în altă poveste când uşa şifonierului se va redeschide.
Ce vreau să spun este că am evadat puțin cu Cosette, doar pe ea o am aici. Am plecat să vânez apusul, nu din cel mai frumos loc din care satul îmi poate oferi acest moment dar este unul din locurile drăguțe de unde, el, Soarele, plecă în călătoria lui nocturnă pentru a se reîntoarce în zorii zilei pregătit pentru o nouă poveste. Am evadat deasupra satului pe două roți. Da, da, deasupra satului pentru că satul meu este ca în descrierea lui Gala Galaction în nuvela “La Vulturi”. Înconjurat de dealuri, nu prea înalte, atât cât să crezi că urcându-le ești mai aproape de Dumnezeu iar de acolo de sus privind spre sat totul îți pare atât de mic încât tu ajungi să te simți atât de mare. Apusul! Este minunat! Speranță şi bucurie, venite din puțin sau poate prea puțin însă cu o încărcătură emoțională pentru care, cuvinte nu găsesc.
Pe deal dorm şi buni şi străbunii satului. Pentru că am ajuns atât de aproape de cimitir, am zis că păşeşc pe tărâmul lor linistit. Am deschis poarta de fier ce stă zăvorâtă parcă să nu-i lase să se reîntoarcă şi mi-am îndreptat pașii spre locul unde sunt ai mei, bunicii. Jumătate de minut, atât am stat în linişte cât să-i trec prin gândul meu şi să le mulțumesc. Îmi este dor de ei! De-ar şti că nu i-am uitat! S-ar bucura!
După puțină linişte mi-au răsunat în cap întrebările: de ce oamenii satului au dus atât de departe cimitirul? de ce l-au dus pe deal? Și mi-am şi răspuns și vreau să cred că este cel corect. Nu-i atât de departe, nu-i chiar departe, murmurul satului este ca o undă cu frecvență special creată pentru ei. De aici, de sus, satul murmură. Ei sunt de fapt străjerii satului. Ei oare dorm? Aproape de cer, contopiți în Pământ, legați de glia ce i-a hrănit dar în acelaşi timp, prea oropsit. Şi cu toate acestea nu au renunțat niciodată să lupte! Poate că nu au avut variante însă cel mai ușor este să renunți! Și cât de greu le-a fost, nu au renunțat. Aşa că ieri am aflat de ce satul se mută pe deal!
Deşi satele din țară se sting uşor, uşor eu sper că soarele ce pleacă seară de seară pe după deal să readucă o speranță cât de mică într-o bună zi.
Să-mi trăiești mândrule sat, plin cu amintiri! Să-mi rămâi cu ele în inima ta pentru că mă voi întoarce mereu să le răsfoiesc.
*poze, arhiva personală.
No Comments