Uneori, mirosul unui anotimp rămâne prins în noi mai mult decât o iubire. Există mirosuri care nu se uită și priviri care nu se sting, chiar dacă timpul trece. Două suflete, un miros, o revedere.
(Rocsana Nona Ion)
Biblioteca liniștită și plină de amintiri…
Ana își plimbă degetele peste cotorul unei cărți, pierdută în rândurile unei biblioteci liniștite. Fuseseră șase luni de când Victor plecase, dar mirosul lui – un amestec subtil de lemn de santal și cafea neagră – încă persista în colțurile amintirilor ei.
„Oare după cât timp uiți mirosul celui care te-a iubit?”, se întrebase de nenumărate ori, fără să găsească un răspuns.
Victor fusese pentru Ana o combinație de calm și haos. Zâmbetul lui liniștea furtunile din sufletul ei, dar plecarea lui fusese precum un uragan care îi devastase tot universul. Nu-și dorise să plece. Fusese nevoit. O ofertă de muncă într-o țară îndepărtată, un pas înainte pentru cariera lui de arhitect. La început, vorbiseră zilnic. Ore întregi în fața laptopului, râzând, povestindu-și micile bucurii și tristeți. Dar, încet-încet, conversațiile deveniseră mai rare. Apoi, doar mesaje scurte. Apoi, nimic.
Într-o zi friguroasă de ianuarie, Ana a intrat într-o cafenea micuță de pe o stradă lăturalnică. Mirosul de cafea prăjită i-a invadat simțurile, iar pentru o clipă a fost ca și cum Victor ar fi fost acolo, chiar lângă ea. S-a așezat la o masă din colț și și-a comandat un espresso, exact așa cum îl bea el.
„Ana?” Vocea era inconfundabilă. S-a întors și l-a văzut. Victor, cu aceeași privire caldă, dar mai obosită, ca și cum timpul îl apăsase la fel de mult pe el cum o apăsase și pe ea.
„Victor?” a întrebat ea, deși nu mai era nevoie de confirmare. El s-a așezat la masa ei fără să ceară voie. Într-un fel, prezența lui era la fel de naturală ca respirația. Au început să vorbească, mai întâi despre lucruri banale, apoi despre tot ce nu-și spuseseră în ultimele luni.
„Am încercat să te uit,” a spus Victor, privind în ceașca lui. „Dar mirosul tău… acel parfum de liliac și tei… Nu puteam să scap de el. „Mi-a fost dor.”
Ana a simțit cum un nod i se formează în gât. Și ei îi fusese dor. Dar între timp învățase să meargă mai departe, chiar dacă uneori pașii fuseseră nesiguri. Îl privi în tăcere, simțind greutatea momentului, dar și liniștea pe care doar claritatea o aduce.
„Și eu…” a început ea, dar cuvintele s-au oprit pe buze. Nu mai era nevoie să spună totul. Era acolo, în privirea ei, în felul în care și-a retras mâna ușor, cu un zâmbet cald, dar hotărât.
Victor a înțeles. Poate că unele mirosuri nu se uită niciodată, dar asta nu înseamnă că nu poți învăța să respiri din nou, altfel.
Poate că iubirea adevărată nu dispare, dar nici nu e întotdeauna menită să continue. Uneori, rămâne doar ca o amintire frumoasă – și atât.
*Scris când mirosul de liliac și tei mă purtau în tărâmul amintirilor rătăcite pe străzile sufletului meu.
No Comments