Mă cheamă versul — și nu pot să-l ignor.
Căci îmi bate în fereastră fără zgomot,
așa că îl las să curgă lin ca ploaia de afară.
O frunză salvată din ploaia de toamna
prea rece de-afară, adusă-n fereastra-mi — poate prea caldă.
În verde nu cred că se mai poate preface,
dar, dacă te uiți cu atenție, păstrează taina verii în vinele-i uscate.
Am primit-o-n casă.
Am așezat-o pe marginea mesei.
Aerul e blând și tăcut, iar dincolo de geam
ploaia scrie aceleași povești de sfârșit de an.
Și doarme, cu umbrele luminii-n nervuri,
ca o amintire ce nu mai doare,
ce nu mai simte, dar nici nu mai pleacă.
*Într-un moment când să scriu un vers, gândul voia să-mi fugă…
No Comments