Viața lui Sergiu Celibidache pe marele ecran.
Știu, s-a scris mult despre acest film, se scrie și se va mai scrie, și nu pentru că vreau neapărat să fiu „în cărți”, însă nu pot să las nepovestită experiența mea — în cuvinte așezate aici, în jurnalul meu electronic — și mai ales emoțiile pe care acest film le-a descărcat în mine.
Așa cum spuneam într-o postare împărtășită „la cald”: filmul redă în același timp artă și viață reală.
Știu că toate aceste trăiri au legătură și cu felul în care am crescut, însă cred că și într-o altă conjunctură emoțiile s-ar fi deschis la fel.
Cravata galbenă este o incursiune fascinantă în viața celebrului dirijor Sergiu Celibidache. Nu am citit nimic despre film înainte — am văzut doar trailerul în cinema și mi-am spus: abia aștept să apară și să merg să îl văd.
Despre Maestrul Celibidache am aflat de la bunicul meu, care îl urmărea la televizor și îi asculta la radio concertele. Deși eram copil și nu înțelegeam mare lucru, știam că are legătură cu ceea ce făcea bunicul: muzică. Însă mă fascina „omul cu bățul” care părea că se schimonosește în fața instrumentiștilor, dar care reușea să dea viață sunetelor într-un mod unic.
Sergiu Celibidache s-a născut într-o familie de oameni cultivați: tatăl, Demostene Celibidache, era ofițer de cavalerie și prefect al orașului Iași, iar mama era profesoară de chimie. În anul 1920, tatăl său a fost decorat cu Steaua României. Sergiu a fost primul născut, iar tatăl său îl vedea viitor prim-ministru al României.
Încă de mic, Sergiu a manifestat talent muzical. La patru ani a început să cânte la pian, se juca cu sunetele, le auzea în minte fără ca vreun instrument să vibreze în realitate. Visa să devină compozitor, în ciuda dorinței tatălui său de a-l vedea într-o funcție politică.
Scenele filmului sunt așezate cronologic și te poartă prin etapele care i-au marcat formarea. Pentru a studia muzica, Sergiu a renunțat la familie — tatăl său nu era de acord cu acest drum — așa că pleacă de acasă. Studiază la București și Paris, apoi își continuă studiile la Berlin, sub îndrumarea profesorului Tiessen.
Rezultatele obținute la Conservatorul din Berlin în anul 1936 îl așază clar pe direcția unei cariere impresionante. Profesorul Tiessen îi spusese:
„Nu ești făcut pentru compoziție. Dar ai în tine ceva pentru care merită să trăiești: trebuie să dirijezi.”
Celibidache participă la concursuri prestigioase, precum cel de la Titania Palace, dirijează Stravinski și Ravel în Argentina și Peru (1955), iar în anul 1970 dirijează în Japonia și la București Rapsodia Română de Enescu.
Determinarea și dorința de a fi sincer cu sine și cu muzica l-au transformat în unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului XX.
Sunt multe scene emoționante în film, atât tehnice, cât și umane. Se vede și rigiditatea sa față de tehnologie: nu era de acord cu înregistrarea concertelor, crezând că muzica trebuie trăită doar live.
Cravata galbenă are suflet și autenticitate.
Recunosc că inițial am crezut că filmul se numește Cravata galbenă pentru că, la un anume concert, Maestrul ar fi purtat o cravată galbenă. Dar nu despre asta este vorba. Veți descoperi singuri, dacă mergeți la film. 🙂
Filmului „Cravata Galbenă” („The Yellow Tie”) este regizat de Serge Ioan Celibidachi, pe baza unui scenariu pe care l-a scris împreună cu James Olivier. Imaginea este semnată de directorul de imagine Peter Menzies Jr. Producătorii principali sunt Adela Vrînceanu Celibidachi și Cristina Dobritoiu, alături de alți colaboratori, iar echipa de producție a depășit 300 de persoane. Bugetul declarat al filmului este de 20 de milioane de euro. În distribuție, John Malkovich îl interpretează pe Sergiu Celibidache la vârsta maturității, Ben Schnetzer joacă versiunea tânără a dirijorului, iar Sean Bean îl interpretează pe tatăl acestuia, Demostene Celibidache.
Pentru mine, filmul a fost și o călătorie în copilărie, înapoi lângă bunicul care urmărea fascinat concertele maestrului. Replica care mi-a rămas cel mai mult în minte a fost:
„Nimeni nu vede nenorocita aia de diferență.”
Se referea la ideea că muzica înregistrată nu poate reda magia muzicii live.
Mi-a plăcut și faptul că filmul nu este un documentar rece, ci o poveste vie, plină de nuanțe, ritm și sensibilitate.
Am plecat de la cinema cu lacrimi, emoții și o nostalgie plăcută, amintiri și un dor nebun de muzica bunicului. Cravata galbenă reușește să redea nu doar geniul muzical al lui Celibidache, ci și universul său interior — disciplina, aroganta talentului, sensibilitatea profundă și convingerea că omul și muzica sunt inseparabile.
Acest film nu este doar pentru melomani. Este pentru oricine simte emoția artei adevărate și înțelege că muzica, atunci când este trăită live, poate fi o experiență transformatoare.
Deși am mers târziu la cinema — la ore când de obicei sala e aproape goală — de data aceasta nu a fost așa. Oamenii au rămas până la final, iar genericul a inclus nu doar numele celor din spatele filmului, ci și imagini din arhivele concertelor dirijate de Maestru.
Recomand acest film. Să fie cu muzică!
No Comments