– Poezie Proză și Povești pentru copii –

În tot ceea ce scriu se regăsește puțin din mine: curiozități, lucruri pe care aș fi vrut să le înțeleg când eram copil. Îmi place ca prin ceea ce scriu, să dau curaj. Atât celor mici, cât și celor mai mari.

Bianca Partenie

Bună, Bianca. Mulțumesc foarte mult pentru că-mi dai oportunitatea de a face acest interviu și mai ales de a vorbi depre poveștile tale minunate, care trezesc în cei mici curiozitate iar în noi, adulții, mireasma copilăriei de altădată.

În liceu ai fost membră și reprezentantă a cenaclului de literatură pentru copii
și tineret „Ștefan Petică – 2007” și ai “alergat printre gânduri” spre poezie dar și proză, și iată, azi ești autoarea a două cărți pentru copii. Povestește-ne puțin despre primele tale publicații.

Bianca Partenie: Salutare, Rocsana! Eu îți mulțumesc pentru propunere și mă bucură tare mult să știu că poveștile mele au ajuns la tine și am avut ocazia, prin intermediul lor, să ne cunoaștem. Într-adevăr, „povestea mea”, ca să îi spun așa, cu scrisul, a început demult, înainte să conștientizez că este vorba despre o vocație.

Nu știu dacă pot spune că am fost un copil creativ, însă sigur am fost un copil care a adorat poveștile, în orice formă. Nu conta dacă le știam deja, simplul ritm al vocii bunicii mele, când îmi spunea povești, mă liniștea. Întâmplarea a făcut ca în primii mei ani de viață, înainte să pot citi sau scrie, să descopăr, în biblioteca alor mei, o antologie de povești, scrisă de copii. Poveștile erau adunate într-o carte prin intermediul unui concurs național, organizat de Muzeul „Ion Creangă” din Iași, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor din România. M-a fascinat acea carte și mi-am fixat în minte imaginea ei, cu gândul că, într-o zi, numele meu va sta pe coperta ei.
Aveam 4, 5 ani, așa că am uitat peste, o vreme, de acest vis micuț. Pe la 10, 11 ani am început să scriu poezie în mod firesc, îmi veneau versurile în minte, fără efort, în timp ce mă jucam sau stăteam la masă. Însă pentru primul avânt mai serios trebuie să îi mulțumesc doamnei profesor Nicuța Țuchel, profesoara mea de limba română de la Șoala Gimnazială „Gabriel Drăgan”, din Nicorești, județul Galați, care mi-a deschis, cu adevărat, porțile către această lume a literaturii. Datorită și cu sprijinul dânsei, am început să particip la concursuri regionale și naționale.

Momentul în care am înțeles, însă, că voi scrie, indiferent de circumstanțe, de acum înainte, a fost când, la 13 ani, am concurat cu două povești la un concurs național, unde m-am aflat printre câștigători. Surpriza a fost să aflu că este vorba despre același concurs, cel organizat la Iași, în urma căruia lucrările premiate sunt publicate într-o antologie, intitulată „Povești de la Bojdeucă”.

Aceeași antologie care mă fascinase înainte să îi pot citi singură titlul. Nu are rost să insist pe emoția pe care am avut-o revenind la primul meu vis de copil, îndeplinit, fără să îmi dau seama. Povești scrise de mine apar în mai multe volume ale antologiei, publicate în următorii ani. De atunci, am început să acord atenție acestei pasiuni care devenea tot mai puternică în viața mea de copil, în prag de adolescență.

Am publicat în diverse reviste și ziare locale și județene, volume colective, oriunde am avut oportunitatea și posibilitatea să mă încadrez. Și bineînțeles, prima carte pe care a apărut numele meu de autor este cea pe care ai menționat-o, volumul de poezie și proză „Alergând printre gânduri”, „un caiet” al amintirilor și al primelor mele încercări literare, publicată în 2016, la Tecuci.

Rocsana Ion: Ce înseamnă pentru tine poezia?

Bianca Partenie: Poezia a fost prima mea formă de manifestare artistică. Îmi amintesc perfect momentul primei poezii „legate” pe care am scris-o. Aveam vreo 9 sau 10 ani, era vară și, stând pe o păturică, la soare, mintea mea a început să-mi vorbească în versuri. Am luat o foaie, am scris, după care mi-a mai venit o idee, tot versificată și aceea. Pentru mine poezia a fost, întâi, joc. Nu am luat-o în serios. Era ceva ce puteam să fac și voiam să arăt și altora, la fel cum unii copii sar coarda sau dau cu piciorul în minge. Eu scriam poezii. Mi se părea cool.

Conștientizarea a venit mult mai târziu și un rol esențial l-a avut școala unde am învățat. Era o întreagă echipă de oameni acolo, la Nicorești, care nu doar că au crezut în potențialul meu, dar au făcut eforturi să îl crească și să mă ajute să îl văd și eu.

Când aveam 13 ani, am atras atenția câtorva instituții de cultură din Tecuci, orașul apropiat localității de unde vin, dar și jurnalistului Aizic Iancu, un om deosebit, care și astăzi mă sună, să povestim. A scris mult despre mine în articolele sale și asta mi-a crescut aripile extrem de mult. Tot cam atunci, am primit invitația doamnei profesoare, scriitoarea Eleonora Stamate, de a mă alătura cenaclului literar fondat de dânsa, unde am descoperit în poezie un mod de refulare.

De multe ori, am simțit că emoțiile mele dau pe dinafară; sunt o persoană sensibilă, mă emoționez ușor, plâng din te miri ce, iar poezia era mijlocul meu de a scoate surplusul de emoții afară. Doamnna Stamate a fost și rămâne pentru mine un îndrumător dedicat, strict, dar extrem de iubitor și de aplecat către darul scrisului, căruia și-a dedicat întreaga viață. Deși azi nu mai scriu poezie atât de des ca înainte, pot concluziona spunând că poezia e prima mea mare dragoste, căreia îi datorez întreg parcursul meu literar.

Rocsana Ion: Poveștile tale nu sunt doar pentru copii, ci și pentru noi, adulții. Anul trecut am primit în dar cartea „Tot ce nu ştiai despre Moş Crăciun”, carte pe care în timp ce o citeam simțeam cum mă teleportez în copilăria mea. Pentru moment m-am gândit: oare toți am avut aceleași trăiri? De unde a pornit ideea acestei cărți?

Bianca Partenie: Eu, în perioada Crăciunului, mă transform de-a dreptul. În copilărie, începeam să cânt colinde din octombrie și întrebam non-stop când împodobim bradul. Iar despre Moș Crăciun, mama poate confirma, am epuizat toate întrebările la care se putea gândi un copil. Și totuși, n-am reușit niciodată să-mi lămuresc toate curiozitățile despre acest personaj.

Eram într-o zi, prin decembrie 2019, în birou, la Ministerul Muncii, unde lucram atunci, îmi terminasem treaba și mă gândeam că anul acela nu prea mai simțeam spiritul sărbătorilor ca pe vremuri. Simțeam o atmosferă cenușie în jurul meu. Așa că mi-am deschis laptop-ul, deși era finalul programului, și am început să descriu o zi de iarnă așa cum o trăiam eu în copilărie: cu flori de gheață la geam, cu miros de plăcintă și de cafea în bucătărie, cu colinde. Pe la ora 8 seara am ieșit din birou pe întuneric, cu ochii roșii de la lumina laptopului și cu o poveste despre un băiețel care îl prinde pe Moș Crăciun în capcană.

Rocsana Ion: Sunt sigură că nu există copil care să nu-și dorească să-l vadă pe Moș Crăciun. Micuțul Timothy cred că este cumva întruchiparea noastră, a copiilor de odinioară. Cum a luat naștere personajul Timothy și care a fost sursa care te-a inspirat să-l creezi atât de perfect?

Bianca Partenie: Cred că Timothy are foarte mult din curiozitatea mea. Eu am crezut în existența lui Moș Crăciun întotdeauna, dar îmi doream dovezi pentru a le demonstra și colegilor sau prietenilor de joacă. Și oricât m-aș fi străduit, nu reușeam să răspund la toate întrebările despre evenimentele magice din noaptea de Crăciun. Cred că Timothy a fost construit să reprezinte copilul curios, care pune la îndoială totul, însă acceptă magia, atunci când apare în fața sa. Mi-am dorit, când am decis să public această poveste, să contribui puțin la magia pe care o simțim în preajma sărbătorilor. E o perioadă importantă pentru mine și am simțit că vreau să îmi las și eu amprenta, puțin, asupra ei.

Rocsana Ion: În mai puțin de un an ai publicat și cea de-a doua carte pentru copii, ” Tărâmul poveștilor uitate”. Personajele sunt fantastice, subiectul este genial. Prin personajul Misha ai reușit să creezi imaginea unei fetițe hotărâte să-și atingă obiectivele cu orice preț. Cine este Misha în viața reală?

Bianca Partenie: Când am început să scriu „Tărâmul Poveștilor Uitate” nu aveam în minte o desfășurare a evenimentelor. Aveam în minte doar o fetiță, un vulpoi care trebuia, musai, să se numească Samuel și o energie pe care nu știam cum să o transform în cuvinte. După ce am recitit ce am scris și mi-au confirmat și cei apropiați, am realizat ceea ce era evident: Misha îmi seamănă leit, este dublura mea de hârtie și cerneală, unde am strecurat puțin din dorința mea nestăpânită de demonstra că nu există imposibil. Am pus în acest personaj enorm din mine, lucru pe care nu l-am observat nicio secundă în timp ce scriam și nici nu am avut această intenție.

Așa a ieșit, natural. Și, cumva, mă bucur că a ieșit așa, pentru că mi-a dat șansa să mă aflu față în față cu Bianca de acum 10-15 ani și să îi spun că a avut dreptate să viseze atât de mult și cu atâta curaj.

Rocsana Ion: Care sunt sursele tale de inspirație pentru aceste povești?

Bianca Partenie: Niciodată nu am știut cum să răspund la întrebarea asta. Nu știu ce mă inspiră. Uneori, merg pe stradă și îmi imaginez diverse situații fictive, construiesc dialoguri în minte. Alteori, mă spăl pe dinți și o întreagă poveste se derulează în mintea mea, cu cap și coadă. Mi s-a întâmplat să visez frânturi de poveste, pe care le-am dezvoltat dimineața. Mă inspiră oamenii, mult. Cum arată, cum vorbesc. Obiectele, unele situații, unele expresii.

Există zile în care simt că trebuie să scriu. Nu am neapărat o idee finită în minte, e mai mult o stare. Deschid laptopul și scriu, fără să am idee cum o să decurgă povestea. Cred că unul dintre motivele pentru care se întâmplă asta este faptul că au fost foarte puține momente în care am încercat să scriu ceva anume, să pornesc de la un subiect dat. De regulă, mă las în voia minții și sunt și eu surprinsă de ce iese la final. Când eram mica, spuneam că pentru mine, când scriu ceva, suspansul să aflu finalul e la fel de mare ca atunci când citesc.

Rocsana Ion: Cum îți planifici sau cum apare o idee pentru o nouă carte?

Bianca Partenie: Apare de la sine. Nu prea planific lucruri, pentru că nu mă pot ține de planuri. Eu funcționez după un ritm propriu, pe care unii oameni îl pot înțelege și tolera, alții nu. A fost o vreme în care am încercat să mă organizez, să scriu după un program, să muncesc punctual, dar mi-am dat seama că stilul ăsta îmi scade și creativitatea, dar și randamentul. Așa că, atunci când ideile vin, scriu. Iar dacă nu vin, înseamnă că nu e timpul lor. Cred foarte mult în timpul potrivit, un lucru pe care l-am învățat de la mama mea. Când ceva trebuie să se întâmple, se va întâmpla. Dacă nu, înseamnă că nu e timpul lui.

Rocsana Ion: Poezie, proză sau povești pentru copii?

Bianca Partenie: N-aș putea să aleg. Deși acum mă concentrez mai mult pe poveștile pentru copii, scriu în continuare și proză pentru adulți, iar poezia cred că va rămâne întotdeauna ceva intim, personal. Acolo sunt eu, în esența mea pură. Dar în sufletul meu, nu pot să fac un clasament.

Rocsana Ion: Cum creezi o poveste care să atragă atenția copiilor și, de asemenea, să fie interesantă pentru părinți?

Bianca Partenie: Cumva, în tot ceea ce scriu se regăsește puțin din mine: curiozități, lucruri pe care aș fi vrut să le înțeleg când eram copil. Cred că pentru a fi mulțumită de ceea ce scriu, trebuie să-mi mulțumesc întâi acea latură ludică, care a rămas încă la vârsta copilăriei și țopăie de câte ori simte că e rost de o nouă poveste.

Bineînțeles, există și o componentă mai rațională, care are îndatoririle ei. Observ copiii de astăzi, pasiunile lor, modul în care înțeleg lumea. Deși sunt tânără, lucrurile s-au schimbat mult în ultimii 20 de ani, când eu aveam vârsta cititorilor mei.

În primul rând, piața literaturii pentru copii nu era atât de variată și de accesibilă. Iată un lucru bun, se scrie mult și, cu excepțiile de rigoare, în mare parte, bine. Apoi, s-au schimbat și preferințele părinților, valorile pe care le transmit, mijloacele prin care îi educă pe cei mici. Deși în ambele mele cărți publicate am creat lumi fictive, care să îi prindă pe cei mici în joc, am încercat să transmit și mesaje care să îi ghideze, să îi ajute să se dezvolte. Nu este vorba doar despre cum să-l prindem pe Moș Crăciun, ci de unde vine magia și, cei care vor citi, vor observa că vine din cele mai firești lucruri.

La fel, Tărâmul Poveștilor Uitate este o carte care aduce în fața copiilor emoții de care uneori ne temem: Furia, Frica, sub forma unor personaje pe care este mult mai ușor să le recunoască și să le accepte. Îmi place ca prin ceea ce scriu, să dau curaj. Atât celor mici, cât și celor mai mari.

Rocsana Ion: Care sunt cele mai mari provocări pe care le întâmpini în timpul procesului de editare a cărților pentru copii?

Bianca Partenie: Așteptarea, fără îndoaială. Este cel mai chinuitor aspect din întregul proces. Așteptarea până când primești ok-ul editurii pentru materialul tău. Apoi, așteptarea finalizării ilustrațiilor. După, tiparul. În momentul în care termini de scris materialul, ai vrea să bați din palme și să-l vezi deja în raftul librăriilor, ca să treci la următorul.

Nu e chiar așa, și e foarte bine, pentru că, imediat după ce termini de scris, ai senzația că totul e perfect. Partea bună e că niște oameni foarte pricepuți mai verifică o dată, îți mai transmit sugestii și ai șansa să corectezi potențiale erori. Cărțile pentru copii au nevoie, de asemenea, de ilustrații, ceea ce face întreg procesul și mai îndelungat. Ambele mele cărți au fost illustrate de Karda Zenko, care pictează manual ilustrațiile.
Este o artă deosebită, practic, ea creează o altă poveste, în imagini. Aici nu poți lucra tehnic, cu termene. Arta e artă și ține de inspirație, de stări, de momente. Eu, ca temperament, sunt și haotică și repezită. Aș face totul deodată, dacă ar fi posibil și apoi aș sta trei luni cu o carte pe burtă, lâncezind pe canapea. Faptul că editura funcționează procedural, pas cu pas, mă ajută să îmi mai temperez entuziasmul și nerăbdarea, în perioada dintre predarea manuscrisului și tipărirea cărții.

Rocsana Ion: Care este rolul cărților pentru copii în dezvoltarea lor?

Bianca Partenie: Cărțile sunt ca o lupă: te ajută să vezi lucrurile de aproape, în detaliu, să le surprinzi esența. Nu e vorba că citim doar pentru informații sau pentru relaxare. Eu cred că cititul activ ne formează deprinderi, abilități noi.

Cred că încurajând un copil să citească, îi oferi o unealtă în plus pentru a se descura pe parcursul vieții lui. Îl înveți să selecteze, să fie analitic, să privească lucrurile în profunzime, să nu emită judecăți de valoare, să caute răspunsuri, să descopere resurse,să creeze conexiuni, multe, multe lucruri. Mai cred, legat de subiectul ăsta și insist de fiecare dată, că pasiunea pentru citit se insuflă, nu se impune.

Ideal este ca cel mic să vadă în jurul lui oameni care citesc. Nu se poate întotdeauna, Realitatea acestor timpuri ne arată clar că trăim contra cronometru, însă asta nu înseamnă că rezolvăm problema punând copilul în fața unui teanc de cărți și sperând că va citi. Nu, cel puțin nu acum când sunt atâtea alternative. Cred că ajută timpul petrecut împreună, activitățile, atelierele, mersul la librărie sau la bibliotecă. Eu cred că acei copii care au acces la cărți și citesc pentru că le place au un mare avantaj în drumul lor. Și ca părinți, educatori, prieteni, modele, avem responsabilitatea și datoria de a crea acest avantaj pentru cât mai mulți copii cu putință.

Rocsana Ion: Ce mesaje sau valori încerci să transmiți prin cărțile tale pentru copii?

Bianca Partenie: Întâi de toate, încerc și sper că-mi și reușește într-o oarecare măsură, să nu aduc în prim plan partea educativă, cât povestea. Nu îmi dorec ca cititorii să se simtă ca în fața unui manual. Vreau să se simtă bine citind, să le placă, să se distreze, să râdă, să își pună întrebări.

Cred că cel mai bun mod de a îi ajuta pe copii să învețe este stimulându-le curiozitatea și imaginația. Bineînțeles, printre rânduri, se găsesc și mesaje mai profunde. Eu le spun mereu copiilor, când mă întâlnesc cu ei, două lucruri: să fie curajoși și să viseze fără limite. Și în cărți transmit idei asemănătoare: să ne acceptăm sentimentele, să fim mândri de noi, să avem încredere în propriile instincte, să colaborăm, valori care, din perspectiva mea, îi ajută să creadă în ei și să crească cu stimă de sine și, în același timp, cu respect față de alții.

Rocsana Ion: Ce proiecte ai pentru viitor?

Bianca Partenie: O groază. Și în stilul meu haotic de lucru, uneori le pierd șirul, dar nu mă îngrijorez, totul se va întâmpla la momentul potrivit.

Lucrez în perioada asta la două cărți pentru copii și, când am timp, mai scriu două, trei pagini la cele pentru adulți, un roman și o serie de povestiri scurte, care mă relaxează.

Am dat startul recent unui nou proiect, „Povestim despre Povești”, care presupune întâlniri cu copii și scriitori, în care vom discuta despre cărți, personaje, idei, subiectele sunt nelimitate și eu încurajez spontaneitatea.

Anul care urmează mi-aș dori să organizez câteva ateliere de scriere creativă cu cei mici, e un lucru pe care mi-l doresc de multă vreme și mi-aș dori tare mult să ajung cu acest proiect și în localități unde există mai puține resurse educaționale. Sunt mulți, mulți copii care ar avea povești tare frumoase de spus, dar au nevoie de un avânt, de un start. Eu am avut parte de acest start și vreau să îi ajut și pe alți copii să-și ia zborul.

Aș vrea tare mult să revin la scrisul pe blog, am avut o foarte scurtă perioadă când am publicat, după care am abandonat din lipsă de timp, însă e pe lista de priorități.

Am multe proiecte în minte, mereu e ceva ce se coace acolo, din păcate timpul nu mă ajută întotdeauna.

Anul acesta, am început și un doctorat în științe politice, care își cere și el drepturile asupra programului meu, însă…cu siguranță, la momentul potrivit vor fi toate așezate la locul lor.

Quick Quiz:

Un loc unde mi-aș petrece viața până la adânci bătrâneți:
În munți, aici, în România. Într-o căsuță de lemn, cu o sobă bună și cu un pârâu micuț în fața casei. Și aș vrea 2, 3 căprițe în bătătură. Așa arată visul meu.

În prezent citesc: Demonii, de Dostoievski și Hoții de atenție, de Johann Hari.

Motto-ul tău preferat: Nu am neapărat unul, dar m-am regăsit în aceste cuvinte ale lui Scott Fitzgerald: „Nu sunt sigur ce voi face, dar… ei bine, vreau să merg în locuri și să văd oameni. Vreau ca mintea mea să crească. Vreau să trăiesc acolo unde lucrurile se întâmplă la scară mare.”

În timpul liber îmi place să: Nu fac nimic. Ador acele (foarte puține) momente când nu trebuie să fac nimic. Sunt doar eu cu gândurile mele și e așa de bine. În rest, citesc, apreciez un film bun, îmi place la nebunie să merg prin mall cu mama și să vorbim și, în general, să fiu acasă. Acolo mă simt cel mai în largul meu.

Sursa Foto: Arhiva personală Bianca Partenie.
Puteți urmări activitatea Biancăi pe pagina ei oficială de Facebook precum și pe contul ei de Instagram.